Când intri în horă joci după cum cântă muzica.

Dacă intri într-un concurs nu abandonezi! Nu știi niciodată dacă nu cumva vrea Universul să fii la final pe primul loc. Numai că la mine se pare că muza a plecat. Unde? Probabil la mare să se bucure de valurile înspumate.
Câțiva pescăruși rătăciți prin Craiova îmi confirmă că marea își cere dreptul de a fi vizitată chiar dacă temperaturile se joacă când spre 27º C când spre 17º C.

Concursul meu este competiția SupringSuperBlog.
Și cum spuneam, muza mea probabil într-un costum de baie minuscul își răsfiră părul în briză, își strâmbă năsucul fin de la mirosul scoicilor aruncate pe mal și intrate în normala stare de putrezire.

Băutura nostalgică a concediilor este caffe frappe. Este un surogat perfect. Aleg o terasă din multele care au împânzit orașul; deși umbrelele sunt deschise mă așez la o masă scăldată perfect în soare. Fac comanda și aștept cu gândul la dicționarul în care s-au ascuns cuvintele potrivite pentru proba Vasco. O întâmplare amuzantă din călătoriile în străinătate. Care călătorii? Că nu știu cum mi-au cântat mie ursitoarele dar nu prea m-au dus pașii pe meleaguri străine!

Universul ia dintr-o parte și dă în alta.

Mie mi-a dat prieteni care adoră să-mi povestească viața lor; eu ca un bun ascultător ador să le sorb cuvintele. Și să le transform în povești.

Odată cu ospătărița tinerică care pare și ea cu gândul la vacanță așa lent se mișcă, apare la masă o bună prietenă. O privesc uimită. E bronzată. Da! Bronzul de mare. Imposibil de confundat! O invit la masă. Strălucește! Nu e nevoie să o descos, imediat gurița ei rotundă aruncă cu voioșie cuvintele pe care recunosc că le așteptam nerăbdătoare:

Soarele cel mai bun medicament

– Am fost la mare! Intrasem în burnout (normal, gândesc, așa-i în corporație!) De fapt mă certasem cu iubitul meu. M-am săturat de promisiuni nerespectate. Colac peste pupăză, la birou șeful meu indian aproape mi-a aruncat în cap rapoartele, cică nu exprimă ce vrea compania să transmită.

Dacă a văzut că nu-nțeleg ce bălmăjeste în engleza lui de baltă, a pornit traducătorul instant și m-a amenințat cu concedierea. Avem fiecare om din echipă câte un translator electronic. Nu ne-am putea înțelege altfel, până și cu englezul get beget îl folosim, are niște expresii de la mama lui pe care numai Vasco le înțelege și le traduce. (știam despre ce vorbește, am scris aici despre caracteristicile tehnice ale aparatului). Eram atât de obosită, pierdusem toată noaptea ca să fac raportul, muncisem ore întregi să potrivesc cifrele și el cu vocea lui tânguită îmi repeta într-una că mă zboară. Uite că am zburat eu în … concediu.

Am scris cererea în graiul dulce românesc. S-a strâmbat la mine, nu-i venea să creadă când i-am întins hârtia. Colegii înmărmuriseră. Domnul indian a scos Vasco Translator V4, a făcut poză și când a citit traducerea a început iar să urle. L-am ignorat. M-am dus acasă mi-am aruncat o privire în trolerul meu micuț, gata întotdeauna pentru călătorii. Am verificat că am totul curat: lenjerie intimă, pantofii de apă, fâșul neșifonabil, am mai aruncat 2 costume de baie, am chemat un taxi și dusă am fost. M-am bronzat frumos, nu?

– Pantofi de apă, fâș neșifonabil? îndrăznesc timid să opresc turuiala.

– Pai da! Nu mai plec fără produsele astea. Stai să-ți povestesc. Am avut noroc să merg la un curs în China. Ai auzit de Tianjin Ey? Este roata cea mai mare din Asia, construită peste un pod. Diametrul are 110m; o rotație completă durează între 20 și 40 de minute, cică e în funcție de starea vremii.

Nu aduce ceasul de aduce clipa

Dar aventura mea nu la roată s-a petrecut. Ne-au dus în Biblioteca Tianjin Binhai dată în folosință în 2017. O construcție pe o suprafață de 33700 m². Este fantastică. Chiar de la deschidere a devenit centrul de atracție în cartierul economic Binhai New Area. Pe fațadă se conturează desenul unui ochi imens; în interior pereții curbați sunt acoperiți din podea până la tavan de rafturi albe pe care sunt înșirate cărțile. Eu rămâneam mereu în urmă cu ochii în toate părțile numai pe unde călcam, nu!

M-am ciocnit de un bărbat. Eram pe scări. Am căzut îmbrățișați. Noroc că era unul subțirel altfel poster mă făcea. După primele secunde de buimăceală am auzit țipete. Ne-au ajutat oamenii din jur să ne ridicăm. O femeie cu o voce pițigăiată turuia într-una și-mi arăta picioarele mele. Atunci am observat că mi se rupsese bareta la pantofi. Imposibil să mai umblu încălțată așa. Pe obrazul bărbatului am observat firicele de sânge. Se zgâriase în broșa mea. Eu îmi ceream scuze, el s-a albit la față când a văzut roșu în fața ochilor (mda mai sunt și bărbați care leșină când văd sânge, completez eu). Era o hărmălaie de nedescris.

Vorbim, dar să ne și înțelegem

Când mi-am dat seama că vorbeam fiecare pe limba lui am scos translatorul vocal. Am aflat că erau din Coreea de Sud, soț și soție. A propos! Stii că alfabetul corean se numeste Hangul? Am aflat și eu atunci.

Ei bine, doamna a scos din rucsacul ei o pereche de pantofi de apă. A insistat să-i iau. Nu i-am refuzat, ar fi însemnat să merg desculță. Mi-a spus că sunt noi, că întotdeauna pleacă cu o pereche la ea ca să prevină astfel de accidente. Și că au acest obicei, când strică ceva să repare imediat. Ea considera că soțul neatent îmi stricase încălțămintea. Mi-au prins tare bine. Am preluat ideea. De atunci când plec am întotdeauna în rucsac o pereche.

Am vrut să fiu si eu drăguță, am scos pachetul de șervețele umede pentru soțul ei. Când am văzut ce urât s-a uitat coreanca la mine am încremenit. Ghidul nostru mi-a șoptit că la ei, un cadou se oferă cu ambele maini; se consideră jignire dacă-l oferi cu o mână așa cum am făcut eu. Până la urmă după câteva minute de plecăciuni reciproce, am plecat.

– Fâșul neșifonabil?

– Tot atunci mi s-a întâmplat. Când am ieșit ne-am plimbat să vedem noile construcții. S-a pornit un vânt puternic. Eu cu rochia mea în croială cloș, gen Marlin Monroe, eram ca un roboțel stricat.

Mi-au trebuit mie 10m de material în poale! Mai ții minte scena din film când s-a așezat pe un hidrant și ținea mâinile împreunate să nu i se ducă rochia în cap? E! imagineazăți că la mine flutura în toate părțile. Ținea loc și de pălărie. O trăgeam în jos în față, mi-o ridica vântul la spate și invers. Mi-a zis mie mamaie, maică să ai mereu chiloți curați pe tine că nu stii cine ți-i vede. N-as fi crezut! Și ca să fie treaba treabă a început și ploaia. Lenjeria mea tanga din dantelă era ca și cum nu ar fi fost. Groaznic se auzea vântul ăla acompaniat de ploaie!

Noroc cu aparatul Vasco care are difuzoare puternice care bat în 99 dB. M-am putut înțelege cu ghidul. I-am zis să mergem spre magazine, să-mi cumpăr ceva, să nu mă mai plimb ca o starletă prin China. Mi-am cumpărat cea mai ieftină si urâtă rochie și un fâș suficient de lung să mă acopere.

Acum știi ceva, am băut, am vorbit, ne-am amuzat, hai la muncă că trebuie să mai si trăim. Mă asteaptă șeful indian să mai fac un raport.

Nu uita:

Bate vântul, vine ploaia, cu Vasco rezolvi beleaua!

surse poze: www.mvrdv.com, vasco-electronics.ro, wikipedia

surse informații: www.mvrdv.com, vasco-electronics.ro, wikipedia

Acest articol a  fost scris pentru SpringSuperBlog

Proba 7. Diferențele culturale te bagă în bucluc? Te salvează Vasco!