Gabriela Marinescu 
Răsfățici, îmbrăcată în cea mai frumoasă rochiță potrivită pentru primăvara caldă, trânti ușa bucătăriei tipând:– Mamaie, mă plictisesc joacă-te cu mine!
Mamaie o privi pe nepoțica ei zâmbind.
– Nu pot draga mea, trebuie să pregătesc mâncarea pentru masa de prânz.
Răsfățici plecă în grădină țopăind fără griji.
Acolo tataie curăța crengile uscate din vie.
– Tataie joacă-te cu mine! Ordonă fetița scurt.
– Nu pot draga mea, eu acum am grija de vie.
– De ce?
– Dacă eu am grijă de ea acum, va avea și ea grijă la toamnă, ne va da struguri cu boabe mari și dulci.
Plecă fetița țopăind spre poartă.
Îl văzu pe poștaș care adusese o scrisoare vecinei de peste drum.
– Nenea poștașule, joacă-te cu mine!
– Nu pot draga mea, uite câte plicuri am de dus în tot satul.
Răsfățici puse mâinile încrucișate peste piept și țipă cât putu de tare.
– Mă plictiseeeesc…
Lovi cu piciorul o minge care cazu în capul pisoiului Petronel ce abia adormise la soare.
Dar fetița nu văzu și continuă să lovească supărată tot ce-i ieșea în cale. Și altă jucărie ajunse în capul pisoiului…
Petronel se ridică, își întinse bine lăbuțele pe rând, ridică spatele, își luă poziția de atac, învârti coada de doua ori și o zbughi spre Răsfățici.
Se opri brusc în fața ei.
Răsfățici îl văzu, se aplecă, îndreptă degetul arătător spre el, țipând:
– TU te joci cu mine!
– Nici nu mă gândesc, răspunse pisoiul.
– Poftiiim?
– Nici nu mă gândesc. Am venit să-ți ceri scuze.
– Pentru ce? întrebă ea mirată.
– Pentru că m-ai lovit cu mingea în cap.
– Așa și? Joacă-te cu mine!
– Nu mă joc! Îți ceri scuze acum.
– De ce? Nu am dat intenționat!
– Nu contează!
Răsfățici îl văzu cum se ridică pe lăbuțele din spate, cum ridică spre cer lăbuțele din față și se înalță din ce în ce mai mult. Abia apucă fetița să respire odată și-l văzu pe pisoi cât ea de mare. La cei 4 anişori ce urma în curând să-i împlinească, era o fetiţă destul de înaltă.
Închise repede ochii. Respirația deveni sacadată, șuierătoare. Când îi deschise, Petronel era de două ori cât ea. Blana lui altădată moale și gri, se colorase în negru cenușiu.
– Ce ești tu? întrebă ea speriată. Tu nu ești pisoiul meu Petronel….
– Eu sunt Răutatea Ta. Și Răsfățul Tău. Mă fac din ce în ce mai mare… spuse el pe măsură ce se înălța. Voi acoperi toată curtea și toată casa….
– Nuuuu!, zise ea privind spre tataie. Tataie! ajută-mă.
– Ha, ha, ha, nu te aude, nu o striga pe mamaie că nici ea nu te aude. Nu te mai aude nimeni.
– Ce pot să fac? întrebă ea mai mult în șoaptă.
Deodată își aminti cuvintele magice pe care mamaie i le tot repeta cu diverse ocazii. Rosti încet:
– Îmi pare rău.
Pisoiul se opri din creștere.
– Îmi pare rău! Te rog, iartă-mă. Pisoiul se făcu și mai mic. Nu am vrut să te lovesc.
Pisicul era deja acum la dimensiunea lui normală.
– Te rog frumos te joci cu mine?
Petronel răsuci coada de două ori, se trânti pe spate cu lăbuțele ridicate de parcă aștepta mingea să se joace.
– Mulţumesc.
– Cu plăcere ̆, răspunse Petronel.
– Miaaau! Miaaau! Miaaau!
Am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea aşa.
