Gabriela Marinescu Îmi place să urc în autobuz pe uşa din mijloc. În dreapta scaunele sunt joase, în dreapta ca să te aşezi pe scaun trebuie să urci 2 trepte.
Ciudată construcție.
Spre stânga, se îndreaptă cei în vârstă. Nu e prea comod să urci şi să cobori scările mai ales că autobuzul se mişcă brusc.
Nu se ţin ei bine pe picioare pe teren stabil, dar într-o maşină în mişcare. De obicei merg spre partea din spate.
Fiind cap de linie îmi aleg ce scaun vreau.Acum că s-a încălzit îmi zic să mă aşez pe partea unde soarele nu bate direct. Gândul meu este absurd, pentru că în multitudinea de curbe, soarele e când pe o parte când pe cealaltă.
Ieri şoferul uitase să oprească căldura. Deşi îmi dădusem geaca jos simţeam picături de sudoare cum îmi mângâiau tâmplele.
O porţiune din traseu este strada care mărginește oraşul. Este în vecinătatea şinei de cale ferată. Când eram mică şi veneam în vizită la sora mamei care avea apartament în această zonă eram fascinată de această vecinătate. Mi se părea că am ajuns la capătul lumii.
Mă gândesc că aşa se simţeau exploratorii când atingeau locuri neumblate.
Pe calea ferată tocmai se deplasa spre Târgu Jiu un tren. Baby tren i-ar spune fiica mea.
O locomotivă şi 2 vagoane după ea. Cu locuri suprapuse. Când au apărut aceste vagoane trenul se numea săgeata albastră. Dar parcă nu aveau locomotivă!! Erau ca tramvaiul!
Da! O amintire trunchiată.
Nu am rezistat prea mult pe scaunul din spate. Am coborât. Mă gândeam că pe scaunele joase o fi căldura mai mică.
O altă amintire m-a străfulgerat. Când îmi petreceam vacanţele în judeţul Timiş ne deplasam cu trenul care avea vagoane cu etaj. Doar acolo văzusem. Tot drumul alergam când sus când jos. Niciodată nu mă hotăram de unde se vede priveliştea mai frumos.
Acum îmi doresc să dispară orice mijloc de transport. Îmi doresc aceea bătaie în piep pe care o făceau personajele din filmul Războiul Stelelor.
Să mă teleportez.
Mai am câteva staţii dar nu mai rezist. Prefer să merg pe jos.
M-am topit.
