Ce înseamnă încredere când vine vorba despre carnea de pui?

Într-o dimineață de sâmbătă merg cu soțul la cumpărături într-un mare magazin din cartier.

Nu am mai fost de mult împreună. Ca-n multe familii rutina zilnică ne lasă la dispoziție prea puține ore pe care să le petrecem față în față. Masa de prânz, la sfîrșitul săptămânii însă-i sfântă.

Cumpărăm, gătim și mâncăm împreună.

Primăvara asta e mai capricioasă ca suratele ei mai bătrâne. Nu știu ce să aleg din multitudinea de oferte existente în frigiderul vertical, cu uși duble. Iarna-i mai mult sezonul produselor din porc, dar când înflorește ghiocelul, orătăniile își cer dreptul la rumenire în familia noastră.

După o perioadă în care, doar s-a uitat de la distanță, fără să-și fixeze pe nas ochelarii, soțul deschide ușa și pune mâna pe o caserolă cu opt pulpe de pui pe care mi-o întinde spunându-mi cu încredere:

Calitate constantă, garantată. Facem ostropel. 

Pe etichetă citesc Fragedo de la TRANSAVIA.

— Pui și ochelarii să verifici termenul de granție? îl întreb eu.

— Nu-i nevoie, penele rămase în piele sunt încă albe, nu s-au colorat de la sângele rămas în pulpe. E 100% produs românesc. Pârlești cu jucăria aia a ta și atunci chiar capătă un gust autentic.

Jucăria de care vorbește soțul este o mică butelie care se fixează de un arzător sub forma unui pistol. În timp ce umplem coșul cu legume: ceapă, ardei, roșii, morcovi, un dovlecel, mărar și pătrunjel, gândul îmi zboară la vacanțele petrecute în curtea bunicilor, mereu plină de copii, mai mari sau mai mici. În fiecare zi, pe pirostrii, în bucătăria de vară, într-un ceaun fierbea o ciorbă, doar de legume în zilele de post. În celelalte de obicei carne de pasăre. În fiecare zi însă, noi am fi mâncat supă cu găluști.

Siguranța alimentară începe cu ustensile potrivite

De tăiat se ocupa partea bărbătească a familiei. Dar nu orice orătanie ajungea sub cuțitul bine ascuțit. Întotdeauna bunica stabilea dreptul de viață al înaripatelor. Ne străduiam să o prindem pe cea indicată. Le ademeneam în coteț înșirând boabele în linie dreaptă. Le mai îndrumam și ținându-ne brațele în lateral. Reușeam cu chiu cu vai să aducem pasărea. Între timp, se punea pe foc o oală mare plină cu apă. Când bolborosea, pasărea era cufundată în apă și răsucită pe toate părțile. Jumulitul nu era prea plăcut pentru degețelele noastre obișnuite doar cu greutatea stiloului. Bunica era mereu lângă noi cu sfaturi, ca lucrul să fie făcut așa cum trebuie.
Știind cât este de grijulie, într-o zi am întrebat-o de ce păsările, pe care ni le trimitea din când în când în pachet, la oraș, aveau câteva pene mici la încheietura dintre pulpa inferioară și gheară. 

Să se vadă că-i tăiată acu’!

a răspuns zâmbind acompaniată de ciripitul rândunicilor ce-și făceau întotdeauna cuib sub streașina casei.

Privesc acum caserola în care cele opt pulpe sunt frumos aliniate. Soțul este convins că penele sunt intenționat lăsate de cei care procesează carnea. În 35 de ani de TRANSAVIA, sigur și alți cumpărători au apreciat această perspectivă, altfel cum să fi rezistat firma atâta timp pe piață! Și mai ales să se dezvolte atât de mult!

⇒ în 8 județe din România sunt 31 ferme de creștere a păsărilor

⇒ peste 10.000 ha cultivate cu cereale pentru consumul propriu al păsărilor

⇒ o fabrică de nutrețuri combinate

⇒ 3 abatoare performante de ultimă generație

⇒ o fabrică de procesare a cărnii

În familia TRANSAVIA muncesc peste 2300 de membri în prezent, pentru ca eu să pot fierbe pulpe Fragedo pentru supă. În copilărie, partea cărnoasă se oprea pentru mâncare, în ciobă se fierbeau coastele, ghearele și căpățâna. Erau ani în care nu tăiam mai mult de o pasăre pe săptămână. La magazinele sătești nu am văzut în acele timpuri carne de pui la vânzare.

Bunica era director, îngrijitor, medic, în ograda familiei

Ea strângea primăvara ouălele din coșurile umplute cu așternut din paie. Când vedea câte o găină că rămânea dimineața devreme în cuibar, și nu sărea la boabe cu suratele, își lega bine basmaua sub bărbie și spunea hotărâtă:

— A sosit timpul!

Lua coșul plin, încă două mai mici goale, o lumânare, și mergea în casă. Pe noi ne gonea la joacă, deși când ne făcusem mai mari o rugam să ne lase să privim cum alegea ouălele care ajungeau sub găina ce aștepta răbdătoare. După un timp ieșea cu primul coș pe care-l ducea în pivniță. Clătina capul și spunea cu supărare: 

— Anul ăsta-i sărăcie!

Eu vedeam multele ouă albe sau maronii în funcție de rasa găinilor, care umpleau coșul din care luam și fierbeam ca să mâncăm la micul dejun. Sau frecam cu zahăr pentru cozonac.

Cum să fie sărăcie?

Celălat coș îl lua cu grijă, trecând toarta peste braț, mergea în coteț și punea cu mare atenție fiecare ou sub găina care și le așeza imediat cu ciocul pe lângă picioare.

Într-o primăvară, zburdălnicia mea în soarele nu prea prietenos m-a țintuit cu febră la pat. Noaptea m-a oblojit cum știa bunica mea mai bine, cu felii de cartof pe piept și picioarele încălțate în șosete înmuiate în oțet. M-a lăsat să dorm mai mult. Când m-am trezit o vedeam din profil în dreptul mesei pe care deja aprinsese lumânarea.
Buzele se mișcau și sunetul auzit de mine bănuiam a fi o rugăciune. S-a închinat, a luat un ou, l-a ținut între degetul mare și cel arătător, l-a apropiat de flacără. L-a răsucit de câteva ori și l-a pus în coșul din dreapta.
Murmura încontinuu, nu-i înțelegeam cuvintele, dar știam că se roagă. 

Rând pe rând, fiecare ou trecea prin acest proces lent. Când a terminat în coșul din stânga erau mai multe ouă. 

Atunci s-a întors spre mine.

— Știu că nu dormi. Anul ăsta suntem bogați. Uite ce puține ouă au rămas pentru pivniță.

Un pui de somn m-a cuprins iar. Când m-am trezit febra dispăruse, îmi era foame, în tigaie sfârâia o omletă.

— Multe ouă în coșul din pivniță, înseamnă, puțini pui în bătătură peste vară. Adică mai puțină carne la muncile câmpului. Și asta nu-i bine. Nu toate găinile cad cloțe, au ele timpul lor. După 21 de zile de clocit ies puii. Au și ei ritmul lor de creștere. Le dau boabe, tocătură, dar vezi, se mai îmbolnăvescc și ei, eu îi tratez cum am învățat de la bătrâni. Unii mai mor, alții rămân mici ,de nu-s buni nici de ciorbă, nici de ostropel. 

Trăim ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim?

Locuiesc la bloc. Nu mai caut ouă decât în cartoanele din frigiderele magazinelor. Sunt rafturile pline cu pui întregi sau tranșați, crescuți românește. Pe eticheta TRANSAVIA scrie: De la bob la furculiță. Poate că gustul nu este exact același, dar ceva_ceva mă duce cu gândul la bunica. La copilărie.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog Creativ 2026

Proba 1 din Spring SuperBlog 2026: Lucruri care contează. Lucruri care rămân.