Nu e meşteşug a găti mâncare, ci e meşteşug a o potrivi

— Ce culoare are mâncare ta preferată? mă întreabă fiica într-o zi mohorâtă de toamnă. Ciorile ascunse sub frunzele ruginite ale castanului, își susțin concertul sub cerul ce pare că plânge încontinuu de câteva zile. Stăm la masa din bucătărie, față în față, căutând ceva care să ne scoată din apatia care ne-a cuprins de câteva zile.

— Nu m-am gândit niciodată la asta. Până acum am asociat mâncărurilor gust și miros. Dar ai dreptate, este importantă culoarea.

Văzul este primul simț cu care apreciez un aliment. Mă întrebi în general sau specific în acest moment? 

Uite, acum când există acest plumburiu în atmosferă, aș prefera să-mi delectez privirea cu un galben intens. Ar fi buni niște ardei umpluți cu o compoziție formată din capere, patrunjel și usturoi, tocate cât mai mărunt, peste care să arunc câteva roșii cherry. Toate astea puse într-o tigaie în care în prealabil am turnat două linguri de ulei Monini Classico plus o feliuță de miez de pâine bine mărunțită. Ca să nu fie prea monoton ansamblul adaug și o vânătă tocată cubulețe.

Covoraș vărgat, pe cer aruncat, ghici ghicitoarea mea

— Curcubeu, să fie! Nu cred că mă influențează vremea, îmi răspunde fiica. Îmi place să am culori în farfurie. Eu nu mănânc pâine decât sub formă de Bruschetti. Felia cât mai subțire din făină de secară cu semințe, o ung cu câteva picături de ulei de masline extravirgin Monini Gran Frutatto; roșiile tăiate cubulețe, le amestec cu usturoi tocat mărunt și busuioc feliat subțire. Întind bine compoziția pe pâine.

Farfuria întotdeauna o aleg albă, pâinea maronie, roșiile să fie roșii nu galbene sau violet, frunzulițele verzi și punctulețele de usturoi alb. Deja am o mică poieniță pe masă. Cum să nu zâmbești și să nu iubești dieta mediteraneană? 

— Cum s-au schimbat timpurile! În copilărie făcea bătrîna casei pâine în țăst. Imaginează-ți un clopot mare din lut ars, pe care nu-l poți cuprinde cu brațele; partea superioară era străpunsă de un fier gros. Țăstul era pus pe un pat din cărămizi arse, într-un colț al camerei exact sub hornul imens. În pereții coșului era fixat un lanț folosit pentru a ridica și cobor țăstul.

În multe case este acum obiect de muzeu. E mai simplu să pui în cuva mașinii electrice toate ingredientele, apeși un buton, învârți o rotiță și aștepți să piuie la final. Pentru mine copilăria este legată de vatră. Era locul central al casei până după Crăciun, unde ne strîngeam nepoți de toate vârstele și nu eram puțini. 

Pâinea noastră cea de toate zilele

Mi-e dor de bucata de cocă rumenită pe lespedea de cărămidă. Baba, mama tatălui meu, avea aluatul deja frământat și crescut în zorii zilei. Își ungea palmele cu ulei, nu avea ea ulei de măsline, ci brut de floarea soarelui, rupea o bucată de cocă, o mai frământa puțin, o întindea pe cârpătorul de lemn, tăia câteva felii de roșii pe care le împrăștia deasupra. Cu dinții furculiței desena o cruce. Întotdeauna tăcea. Mai târziu am aflat că în gând se ruga pentru sănătate, bunăstare, împlinire. Lângă vatră pe o măsuță mică din lemn, pregăteam umplutura pentru cozonacii care nu lipseau niciodată de pe masa de sărbătoare; mărunțeam nuca, amestecam cacao cu zahăr și lapte. Îi așezam în tăvi de tablă lângă vatra încinsă să se mai dospească. Când zicea Baba că-i timpul, puneam tăvile sub țăst. Ce mă necăjea pe mine era timpul lung de preparare. Dar ca să ne păcălească burțile și să nu-i mâncăm înainte de Crăciun, ne făcea tot din aluatul de cozonac, pâinișoare umplute cu brânză sau gem.

 Nu mai există vatra, casa a fost modificată. Amintirile mele rămân, poate doar timpul să le mai estompeze. Mirosul pâinii coapte pe cărămidă încinsă nu am cum să-l uit.

Crăciun cu aromă de Mediterană

—  Vatră n-avem, Crăciunul vine și anul ăsta, noi ce amintiri creăm pentru viitorul în care eu voi sta să povestesc urmașilor? mă întreabă fiica, privind pe ecranul tabletei, o rețetă de brioșe. Nu prea avem timp să stăm o zi întreagă să pregătim cozonacii, dar pe masă trebuie să avem și ceva dulce. Ce zici de ceva diversificat dar care să se prepare repede? Uite am aici o rețetă dar în loc de coacăze, punem afine. Avem o sticlă de 1L de ulei de măsline extra-virgin Monini Classico, folosim doar 250ml. Ne mai trebuie 6 ouă, 500 gr făină, 1 plic drojdie de bere, nelipsitul plic de zahăr vanilat și 300 grame de zahăr tos. Tăvițele sunt în debara, ne așteaptă răbdătoare să le punem la cuptor. Hai că avem ingredientele. Anul acesta ne orientăm spre o bucătărie sănătoasă. Îmi doresc să aducem soarele cald al Italiei în zilele de sărbătoare. 

Cine a gustat din miere, nu-i poate uita gustul

(proverb italian)

— Așa și cu uleiul. Există o textură aromată pentru dulce și alta pentru sărat. Nu ne dezicem de obiceiurile strămoșești, nu renunțăm definitiv la ce am primit moștenire. Dar putem să experimentăm puțin câte puțin și din alte zone ale pământului. Nu s-au aliniat astrele să mergem la Roma, aducem arome italiene în strachina oltenească. Hai să găsim și alte rețete până nu încep iar cu întrebarea de ce Monini?

sursa imagini monini.ro

Acest articol a fost scris pentru competiția SuperBlog

Proba 7. Bucuria de a găti cu Monini – un strop de soare italian în magia Crăciunului