Gabriela Marinescu Martie încearcă timid să-și facă simţită prezenţa. Iarba în grădinile blocurilor e tot mai verde. Văd din ce în ce mai multe flori galbene înflorite. Le mângâi cu privirea în mersul meu rapid către stația de autobuz. Îmi place mirosul acestor dimineţi.
Aud o voce feminină în discuție cu una masculină. O femeie îmbrăcată în salopeta de măturătoare a străzii. Cu mâna dreaptă ține mânerul unui tomberon. Cu stânga face gesturi largi arătând spre bărbatul care este la o distanță de vreo 50m de ea pe celălalt trotuar.
Bărbatul și el pe la vreo 60 ani ţine de lesă un caine de talie mare. Îmi continui drumul spre ei, îi aud mai bine, cuvintele lor capătă sens.
– Mizeria la câine strigă femeia.
– Ce vrei femeie? Se răstește bărbatul.
– Să strângi mizeria, aia vreau!
– Lasă-mă în pace, ţipă el dând din mână a lehamite.
– Pai de ce să te las? E treaba ta. Eu fac curat și tu?
– Matură și taci! ţipă bărbatul;
– V-aţi învățat, așa să vină proştii după voi să vă strângă rahaţii.
Mă îndepărtez, nu mai înțeleg exact cuvintele spuse de bărbat.
Încerc să uit, o văd încă pe femeia negriciosă la chip că aşa a nascut-o mama ei, înnegrită de supărare pe omul care și-a bătut joc de munca ei.
M-a uimit că femeia nu s-a mișcat deloc. Era ca prezentatorii tv care merg pe scena exact în punctul marcat cu z şi exact de acolo prezintă momentul următor.
Ajung în stație.
Bărbatul trece pe langa mine. Printre dinţi mai încet murmură o înjurătură.
Am privit cainele. Mare alb, latos. Scheuna.
Îmi îndrept faţa spre soare. Înainte mă supăra statul în staţie degeaba. Mi se părea timp pierdut. Acum mă bucur mai ales când e soare; merg la marginea trotuarului, urc şi cobor bordura, cu gândul la genunchii mei. Sunt atentă la fiecare zvâcnire pe care o simt când împing în pulpă ca să mă ridic.
În depărtare văd autobuzul.
Încep o nouă zi de muncă.
