Trifoiul şi Vânticel

– De ce plângi?

Copilul își frecă ochișorii cu mâinile. Privi în jur. Se aștepta să fie mami lui. Nici nu auzise prea bine vocea. Dar nu. Tot singur se văzu lângă peretele acoperit cu gresie maro.

În drumul spre bărbie o alta lacrimă spălă obrazul mic.

–  De ce plângi? se auzi iar vocea ca un ciripit vesel.

–  Cine vorbeşte cu mine? Își făcu curaj copilul să întrebe printre sughițuri.

– Hi,Hi, Sunt eu, Trifoi! Privește rog în faţa ta. Abia atunci observă că pe perete o plantă firavă își scutura frunzulițele

– Trifoi?

– Da, așa îmi spun oamenii ca tine.

– Cum ai ajuns aici? Aici nu e pământ. Frunzele cresc pe pământ, spuse copilul din ce în ce mai sigur pe el. Asa-i spusese mama odată. Fu mândru să repete învățătură primită de la ea.

– Da, ai dreptate. Eram și eu o sămânţă în floarea mamei mele. Într-o zi un Vânticel năstrușnic a început să se joace dea rostogolul pe deasupra noastră. Ne-a prins în vălurile lui ne-a ridicat, ne-a amețit. Of! Avea chef de joacă și ne-a învârtit mult. Peste tot ne-a împrăștiat. Pe mine m-a aruncat între aceste plăci. Aici am rămas. În sfârșit pot spune că m-am odihnit. Nu m-a mai putut lua. 

– Şi frații tăi? Unde sunt? Ce s-a întâmplat cu ei?

– Nu știu ce s-a întâmplat cu ei, am rămas singur…

– Ca mine, spuse copilul, ștergând cu mâneca murdară năsucul înfundat de plâns. 

– Da, ca tine, am stat și eu o perioadă speriat și trist, îmi era foame și sete…

– De ce nu ai plecat? De ce nu ai strigat la mama ta?

– Nu știu, poate pentru că eram prea speriat. Până într-o zi când Vântisor, mi-a aruncat niște apă. Tot în joacă. Am băut cu sete, mi-am umflat burtica. Soarele se juca şi el cu mine, îmi trimitea câteodată câteva raze călduţe. M-am obișnuit să fiu mângâiat de Soare, vizitat de Vânticel…știi câteodată era foarte jucăuș, mai arunca și puțin pământ către mine, parcă să-mi zică “Hei, ştiu că ai rămas aici!”. Într-o zi, nişte firicele mici au ieșit din burtica mea. Atunci am înțeles că deja crescusem. Deveneam ca mama mea. Așa că mi-am înfipt bine rădăcinile, am scos căpșorul dintre plăci. Ia priveşte-mă acum. Nu sunt foarte mare, dar curând voi fi. Acum sunt prieten cu Vânticel, cu Soarele, cu Luna, cu Stelele. 

– Cum să fii prieten cu Vânticel, el a fost rău cu tine, te-a aruncat aici!!!

– Da, e adevărat. Dacă mă arunca pe pământ eram la fel ca frații mei. Doar o buruiană oarecare. Aici însă toată lumea se oprește să vorbească cu mine. Dacă nu eram aici, tu mă vedeai? De câte ori te-ai oprit să vorbești cu frații mei? Așa că întreb iar de ce plangi?

– Pentru că mami nu se joacă cu mine. Sunt singur.

– Nu eşti singur. Priveşte în jurul tău. Priveşte căţeluşul care stă singur sub nuc. Abia aşteaptă să se joace cu tine. Ia aruncă-i un băţ. Va fugi după el, ţi-l va aduce bucuros. Se va juca aşa o zi întreagă, dacă tu vrei. Sau pisica….

– Ce-i cu ea? E rea mă zgârâie.

– Pentru că o tragi de coadă! Te-am văzut. Ce dai aia primeşti. Fii bun cu ea.

– Hai fugi, aleargă! Fii copil!

Se topiră brusc lacrimile; 

Şi Vânticel şi Soarele se opriră o clipă să prindă chicotelile copilăriei.
Trifoiul şi Vânticel rămaseră prieteni.