Eu nu mi-am bătut capul cu asta până acum o lună când soțul meu mi-a făcut cadou una, uite așa din senin. Bine întâi mi-a …
Podul de piatră
podul de piatră al copilăriei și actualele poduri pe care circulăm
În căsuța din pădure
În căsuța din pădure Între tufele de mure S-a ascuns o vrăbiuță Fugarită de o mâță. – Miau miau miau Aici eu stau. …
Au tăcut pianele…..
Război în România? Nu război în Ucraina.
Cuvintele rostite sunt înfundate.
- Tu cu cine ții?
Închid ochii, apăs bine pleoapele să nu țâșnească lacrimile. Îmi țin respirația o secundă, respir lung, fără să deschid ochii. Trebuie să -mi reglez vocea înainte de a răspunde.
- Tu cu cine ții? aud iar…
- Cu mine? răspund gutural.
- Ei cu tine!!! Cu rușii sau ucrainienii?
- Cu mine! Nu este un meci de fotbal. Nu ne susținem echipa favorită. Nu defilăm pe terenul de sport fluturând pampoane din hârtie creponată. Crezi că vom ști vreodată adevărul despre această luptă? Crezi că vom ști vreodată motivul atâtor războaie?
Țin cu pământul ăsta care nu mai poate respira de otrăvurile pe care le băgăm zilnic în el.
Mă uit pe poze și văd oameni morți pe stradă. Oameni despre care rudele lor nu vor ști niciodată ce s-a întâmplat cu ei.
Văd câini la fel de înspăimântați care se ascund printre dărâmături. Ce vor mânca? Îți spun eu: oameni. Trupuri sfârtecate.
În Tibet cadavrele se duc în lamaserii, sunt disecate, studenții învață anatomia pe ele. Când nu mai au ce tăia le duc pe munte, le aruncă vulturilor. Ei termină treaba. Nimic nu rămâne să putrezească.
La noi morții se îngroapă. Cineva le face apoi pomenirea dupa inmormantare
Când vreau să mă plimb mă duc în parc. Pentru că-mi este comod intru prin cimitir. Astăzi am văzut un mormânt proaspăt. Coroanele erau așezate unele peste altele. Grămada depășea un metru în înălțime.
Pe omul ăsta cineva l-a ținut de mână înainte de i se pune capacul. Pe omul ăsta l-au pupat pe frunte în biserică când preotul a zis
“Vă puteți lua la revedere.”
Și-au luat. Au trecut rând pe rând pe lângă sicriu. Nu am avut putere să mă uit ce scria pe crucea de lemn. Femeie, bărbat, copil, adult…. Doar un trup.
Acolo la sute de kilometrii de noi, se învârt vulturii. Au pradă din belșug.
În Tibet știau al cui trup îl dăruiau păsărilor pentru hrană.
Acum nimeni nu știe cine pe cine mănâncă…
Pentru că foamea a mai lovit odată acele pământuri. Istoria se repetă.
Au tăcut pianele…
Suspină pământul.
Mai avem primăvară?
Mai avem primăvară?
Încă mă întreb: când am trăit în normalitate?
M-am născut în comunism.
Am copilărit în comunism.
Părinții au considerat că noi trăim bine. Au primit un mic apartament de la stat (noroc cu tata care lucra în armată).
Și-au luat o mașină. Când regimul politic a impus multele restricții am fost și noi afectați. Am stat în întuneric, ne-am spălat în lighean, ne-am trezit la ora 5 să ocupăm un loc bun la alimentară; câteodată nu mai ajungeam la galantar să cumpărăm un pui, dar erau bune și tacâmurile.
Unora le-a fost mai bine; altora mai rău. Întotdeauna au fost și mulțumiți și nemulțumiți.
Dar acum mă întreb: mai poate fi cineva mulțumit când e atât de aproape de noi războiul?
Poate doar florile care își urmează cursul lor.
Înfloresc.
